Aşezarea Latène (Latène/ sec. IV - III a. Chr.) situată la cca 3,2 km est de sat. Situl arheologic de la Mahmudia (Epoca romană, Hallstatt / sec. II-III) este situat la cca 2,5 km est de sat, pe platoul mărginit spre nord de canalul Filip Roşu. Aşezarea Latène (Latène/ sec. IV - III a. Chr. situată cca 4 km est de sat, de-a lungul canalului Filip Roşu. Aşezarea medievală (Epoca medievală/ sec. XI) este situată la cca 4 km est de sat, la cca. 300 m nord de şoseaua Mahmudia-Murighiol. Situl arheologic hallstattian (Hallstatt) este localizat în vatra satului, sector E. Tumulii de la Dealul Hîrtop (perioadă necunoscută) este un grup de tumuli descoperiți în partea de sud-es a satului, dispuși pe direcția SE-NV pe o distanţă de 2,5 km, în apropierea Dealului Hîrtop. Tumulul de la Mahmudia (perioadă necunoscută) este amplasat la cca 3,5 km est de sat, în dreapta şoselei Mahmudia-Murighiol. Aşezarea rurală de epocă romană (Epoca romană/ sec. IV) este situată la cca. 2 km est de sat, în stânga şoselei Mahmudia- Murighiol. Necropola plană de incineraţie hallstattiană (Hallstatt/ sec. VI-V a. Chr.) a fost identificată la cca 3 km sud-est de sat, punctul Cairacul Mare. Tumulul de la Mahmudia (perioadă necunoscută) amplasat la cca 3,5 km est de sat, în stânga şoselei Mahmudia- Murighiol. În cadrul Liceul Tehnologic Vasile Bacalu, vestigii ale trecutului antic formează o importantă colecție de 300 de piese alcătuită din: monede, amfore, cioburi antice, provenite de la Cetatea Salsovia, piese etnografice. Colecția este prezentată în micul muzeu-școală, amenajat pentru prima dată, în 1984, de prof. dr. Vasilica Lungu. Casa Pescarului reprezintă un muzeu sătesc inițiat de comunitatea locală, care prezintă vizitatorilor aspecte din viața comunităților de pescari din Delta Dunării (unelte de pescuit, diverse obiecte de uz gospodăresc). Așezarea. Satul Mahmudia, situat la contactul a două forme de relief cu altitudini diferite la, se încadrează în tipologia satelor de contact deal-câmpie, cu structura adunată în zona de luncă și răsfirată pe versanții dealurilor. Vatra satului s-a dezvoltat în jurul bisericii şi a şcolii, doi poli cu însemnătate deosebită în viaţa comunităţii. Dezvoltarea acesteia s-a realizat ulterior în toate direcţiile, păstrând însă forma. Arhitectura de astăzi se remarcă printr-o serie de monumente de arhitectură edilitară (Primăria, Căminul cultural, Biblioteca comunală, Postul de poliție, Liceul Tehnologic Vasile Bacalu, Centrul de informare turistică), monumente arhitecturale de cult (Biserica ortodoxă de rit nou cu hramul Sf. Nicolae de vară, Biserica ortodoxă de rit vechi cu hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe, lăcașuri de cult ale altor culte, troițe), monumente de for public (Monumentul Eroilor din cel de-al Doilea Război Mondial, Crucea comemorativă în cinstea eroilor din cele două războaie mondiale, Poarta monumentală de la intrarea în localitate), monumente de arhitectură civilă. Așezările și gospodăriile tradiționale din Mahmudia se caracterizează printr-o anumită structură și textură ce ține predominant de mediul geografic și numai parțial de etnia care locuiește așezarea respectivă. În general, structura gospodăriei cuprinde: curtea casei, curtea animalelor, grădina, în funcție de necesităţile şi de ocupaţiile practicate de locuitori. Curtea casei cuprinde pe lângă casa mare, bucătăria de iarnă și baia („bania” în godpodăriile ruso-lipovenești), iar curtea animalelor delimitează bucătăria de vară, cuptorul, adăpostul pentru animale, curnicul pentru păsări. Casa este amplasată, în general, cu faţada secundară spre stradă. Frecvent, apar şi construcţii în structura cărora casa este orientată cu faţada principală spre uliţă. Casele amplasate cu spatele spre drum sunt relativ puţine. Dezvoltarea casei este pe direcția longitudinală de la nucleul de bază: sala mediană și două încăperi, indiferent de etnia proprietarului. Din punct de vedere al tehnicilor de construcţie se întâlnesc: case construite pe furci, cu stâlpi de stejar sau salcâm, case construite din ceamur și case din chirpici. Acoperişul caselor este în două sau patru ape. Unele case sunt învelite nemţeşte cu stuful mărunt, retezat şi bătut pe toată suprafaţa acoperişului. Casele învelite ruseşte au stuf cu tulpina groasă şi lungă cât panta acoperişului. Cele două tehnici se întâlnesc în realizarea învelitorii caselor aparţinând deopotrivă celor trei etnii din localitate. Alături de acest material tipic şi tradiţional, totodată, se întâlnesc şi materiale noi pentru învelitoare (tablă, ţiglă, azbociment). În sat, există obiceiul, legat de construcția casei, ca proprietarul să dea „ofrandă spiritelor casei semințe de cereale, bani sau flori”. Așezarea acestor elemente simbolice la fundația casei este considerată ca un rit aducător de noroc, belșug, viață lungă sau prin care se răscumpără locul și se îndepărtează duhurile rele. Arhitectura tradițională cu frontoane traforate de meșterii populari, sau casele specifice rușilor lipoveni unde cromatica albastru-lipovenesc dă un farmec aparte locului, sunt alte elemente specifice ale vieții culturale din teritoriu. Decorul caselor din Mahmudia se înscrie în stilul celui caracteristic arhitecturii dobrogene. Locul de amplasare a decorului la casă îl constituie frontonul de la stradă, stâlpii şi capitelurile acestora precum şi pazia. Frontoanele din scânduri au trafor pe cele trei laturi, iar în vârful triunghiului o ţepuşă. Uneori din modul în care este bătută scândura rezultă un decor „în verif”, în romburi concentrice. Stâlpii au sculptate, la jumătatea înălţimii, forme ce sugerează mici romburi, iar capitelurile sunt decorate cu tăieturi executate după modele trasate cu tiparul. Port popular. La ruşii lipoveni se remarcă persistența portului specific, utilizat la slujbe sau în cadrul riturilor de trecere (în special la cununia religioasă). Acesta respectă anumite norme religioase sau comportamentale, decodificate din ascunderea podoabei capului, încheieturii mâinii sau gleznei piciorului și evidențierea unor elemente identitare, precum mătăniile (lestovka, lestucika) sau brâul cu ciucuri (pois). Femeile măritate îşi poartă părul prins într-un coc sub „kicika” (o bonetă mică primită în cadrul ceremonialului de nuntă) peste care se punea baticul. Aceste bonete sunt de două tipuri: cele croite simplu ca o bonetă sunt pentru uz cotidian, iar cele cusute în tehnica numită popular „laba gâştei” şi împodobită cu paiete şi/ sau mărgele sunt de uz sărbătoresc. Peste kicika se pune kasiak/ kaseak, șalik sau platok, fetele îşi împletesc părul într-o coadă prinsă cu o panglică lată. Kohta este o bluză scurtă până peste talie ce se poartă împreună cu fusta dublă (iubka – fustă largă cu pliuri; jubka – un fel de jupon din postav subțire), pois și zapan (șorț din mătase sau stofă). Există și varianta costumului cu sarafan (rochie cu bretele). Iarna se poartă kufaika sau kațaveika (haină matlasată, evazată la talie printr-un sistem de pliuri), ciupiki (ghete din piele neagră) sau ciobote (cizme). Costumul bărbătesc se compune din următoarele piese vestimentare: cămaşă de tip tunică (rubaşka), purtată peste pantaloni şi încinsă la mijloc cu pois; pantaloni (ștanî), purtați în cizme (ciobote). În sezonul rece se poartă, peste cămașă, padiovka (haină lungă până aproape de glezne) sau pinjak (haină scurtă din stofă). Relevant pentru vestimentaţia românilor şi a ucrainenilor care locuiesc în Mahmudia, este faptul că aici, la fel ca în întreg arealul Deltei Dunării, încă de la sfârşitul sec. XIX - începutul sec. XX, memoria colectivităţii reţine îmbrăcămintea confecţionată din materiale industriale şi cu o anume influenţă a modei orăşeneşti. Nu se reţine să se fi purtat un port popular confecţionat în gospodăria ţărănească. Acest fapt etnografic considerăm că s-a datorat unei dezvoltări socio-istorice şi economice care a început foarte devreme. Se observă că diferă doar terminologia, în sensul că este un termen românesc şi altul slav (ex. cămaşă/ rubaşcă, fusta/ iubca, rochia/ platia). Din perspectiva influenţei orăşeneşti, că după 1930 în vestimentaţia populaţiei din acest microareal, ca şi al întregii delte (mai ales în ce priveşte populaţia românească şi ucraineană), apar anumite elemente noi: rochia confecţionată din lână ţesută în casă este înlocuită cu cea din materiale industriale şi era cusută, în general, la Izmail, Chilia (de fapt Chilia Nouă), Tulcea; înlocuirea rochiei cu fusta cu volan creţ şi de bluza cu croială simplă. În ce priveşte vestimentaţia bărbătească, croiul pantalonilor era cel „nemţesc”, cu linia obişnuită a celui de azi, dar mai largi în partea de jos; haina groasă de iarnă avea, de asemenea, croiala apropiată celei de astăzi. Aceste aspecte relevă faptul că deja la începutul sec. al XX-lea, costumul acestei populaţii purta însemnele unei vestimentaţii cu influenţe orăşeneşti, fenomenul accentuându-se în jurul anilor 1925-1930.